Despre mine

Trif Oana

Blogs Home » Life » Ciclism » Hoinar pe doua roti

Hoinar pe doua roti

Hoinar pe doua roti - Un blog de calatorii si aventuri pe bicicleta

Articole Blog

01. Crazy cat lady - Nov 5, 2019 12:37:00 PM
Am ieșit duminică pe la prânz la alergare, vreo unsprezece kilometri și ceva pe lângă IOR, cea mai lungă alergare de săptămâna trecută. Atât s-a putut, așa că nu aruncați cu roșii.
Ca de obicei, este suficient să scot nasul afară din scara blocului și uite cum mă întâlnesc cu oameni noi, care simt nevoia să mă oprească din revoluția mea în jurul soarelui și să stăm să vorbim verzi și uscate.
Am alergat molcom cale de vreo trei kilometri până la prima oprire, chiar la intrarea unui bloc aflat în reabilitare termică, unde își făceau veacul vreo cinci pisici înșirate, ce stăteau gheonoaie să le gâdile soarele pe burtă. Păi cum să reziști la așa ceva! Sunt pe calea cea dreaptă spre crazy cat lady! Evident că m-am oprit să le fac o poză. Sau două-trei..
Tocmai ce am tras primul cadru (pentru că telefonul meu merge și când vrea el), când aud lângă mine glas cristalin de femeie..

"Nu vă supărați.."
Prepară-te! gândul s-a ițit într-un colț de cap..
Mă îndrept de spate, că mă și chircisem așa, să prind pisicul artistic în poză.
"Da?"
"Mă scuzați că vă întreb dar.. Am văzut că vă plac pisicii, ca v-ați oprit să le faceți poză..."
..Here we go, îmi continuă mintea, o să mă întrebe dacă nu vreau o pisică!..
"Dar nu vreți o pisică?" veni întrebarea invariabil.
🙄
M-am uitat subtil și repede spre camera și regizorul invizibil despre care v-am mai povestit..

"E castrată, dar săraca nu mai poate sta pe afară că a fost operată", fractură nu știu de care, acum e tunsă, bearcă și nu vede de-un ochi. Hai dă-mă dracului..
Întrerup femeia din șirul nesfârsit de cuvinte și-i zic senină
"Știți... Am deja două, tot rescue sunt amândouă". N-am mai continuat să îi prezint tabloul complet: două pisici, una cu patru picioare, una cu trei, patru șinșile grase și doi oameni adulți la pachet, toți nemâncați și cu foame din născare, de când fac ochi dimineața și până când se duc la somn la lăsatul întunericului. Îți dai seama când o să vină ăia cu recensământul pentru animalele de companie.. cât o să mai stea pe capul meu. În sfârșit!

Discuția a cotit ușor spre dacă nu știu pe cineva care vrea o pisică cu ceva probleme și care nu poate sta pe afară. Apăi.. dacă știți voi să spuneți, că vă și dau un numar de telefon. Mi-a dat tanti aia și numărul. Culmea e că tot Oana o cheamă.
Makes me wonder. 😐
În scurt timp ne-am dat iar binețe iar eu mi-am continuat alergarea la fel de molcom precum am început-o. M-am mai jucat cu un cățel pufos pe drum și am stat să pozez spectacolul toamnei.


Și a fost bine. 😊
02. Noroc! - Oct 28, 2019 8:29:00 PM
Nu eram eu chiar croită pe treabă duminică pe la prânz când m-am decis să ies la alergat, dar era lucrul ăla pe care trebuia să îl fac, îmi doream să îl fac, dar nu neapărat în momentul ăla.Probabil că ăsta a fost motivul pentru care nu mi-au ieșit ele toate cum trebuie chiar din prima încercare și parcă nici din a doua sau a treia..În primul rând - atâta mi-am căutat centura de puls și-atât am cotrobăit de tare prin toate locșoarele în care ar fi putut să zacă, încât la un moment dat îmi ziceam că nu ies nici de-a dracu' dacă nu-mi găsesc centura! Stai fără grijă că era fix în rucsac, rămasă de vineri, când îmi cărasem din nou, degeaba, hainele de alergare cu mine, în ideea să fac un commute de la job spre casă. Nu mi-a ieșit. Săptămâna trecută a fost un vârtej de muncă și somn, presărat cu momente de mâncare și mers la pipi. Atât!
Am ieșit val-vârtej din casă, am închis ușa de două ori, și p-aci ți-e drumul, fericită că am găsit centura. Cobor cu liftul, nu fac primul pas afară când dau să îmi pornesc ceasul. Mâna mea stângă se uita la mine goală ca atunci când m-a făcut mama. Fără urmă de ceas. Stăteam cu un picior în afara liftului și cu celalalt încă în el și mă uitam spre camera imaginară care pare să mă asiste permanent și-n spatele căreia stă regizorul, și el tot imaginar, care-mi croiește uneori drumul în viață. M-am întors pe călcâie în casă, după ce am descuiat de doua ori ușa, dă-i de cotrobăie cinci minute după ceas. Aveam centură, nu plecam fără ceas. L-am gasit pe comodă în dormitor (asta după ce am luat la rând bucătăria și sufrageria), lângă niște bulendre aruncate acolo, de culori similare. În sfârșit! Am plecat.
Am traversat strada pe care stau, mi-am pornit ceasul și tocmai ce pornisem într-un mers mai apăsat. Mă oprește o tanti din sens opus. Abia pornisem! Mai, ce naiba!Era o tanti mai în vârstă, mergea foarte greu cu un cadru, pe care îl folosea în prezent din pricina unui accident foarte grav în care fusese implicată și care îi afectase picioarele și mijlocul. Da, știu lucruri. Nu, nu am vorbit chiar așa de mult, cu toate ca pare! Nu o s-o lungesc prea tare. Gândește-te doar că în vreo zece-cincisprezece minute am făcut următoarele, pe rând: am dus-o pe tanti din mijlocul străzii până înapoi în scara blocului, aproape rostogolind femeia în sus pe rampa de acces pentru persoane cu handicap. I-am ținut bazinul cu mâinile și am împins-o în sus, în timp ce-i ziceam că nu-i dau drumul și că e totul ok, ea doar să meargă. În timpul ăsta îmi imaginam cam cum se vad lucrurile din exterior. Ce-or crede vecinii, că abuzez de săraca femeie. Mă rog... Am urcat femeia împinsă până la intrarea în bloc, apoi m-am ușchit spre Mega din apropiere să-i cumpăr bere la trei litri. Da! Ai citit bine. Bere la trei litri. „Noroc. Dacă n-are Noroc, atunci alta, Timișoreana! Nu le știu mărcile, nu sunt de ultima speță.” Pff. Nici nu știam că există bere la trei litri. Eu nu beau bere!„Și-o pâine dacă te duci încolo!”„Tanti îmi pare rău, n-am niciun ban la mine, eu ieșisem la alergat. Dar merg și-ți iau bere.” I-am luat banii pe care mi i-a întins și m-am dus.
Ajung eu în Mega, dă-i de cotrobăie la raftul cu bere. Zici că sunt și de pe altă planetă, parcă mă uitam dupa rachete. În mega ce să vezi – un nene, tot așa, trecut bine de vremea tinereții, cu baston și păr alb, cam ursuz. Mă abordează. „Care-i de grapefruit din toate astea?” Mă întreabă arătând cu bățul spre multitudinea de sucuri de la raft. Am zis că nu-i ziua mea. Că am încercat, chiar am încercat și am depus toate diligențele necesare, dar nu-i ziua mea. Am oftat, ca pentru mine, și-i zic omului.. „Uitați astea sunt de grapefruit.” „Aaa... dar d-ăla roșu n-au?”„Ba da au. Uitați aici e unul.” Și arătam spre Cappy Pulpy.„Dar nu, că asta-i cu pulpă. Ce mai au?”„Uitați așa, asta e fără pulpă și din portocale roșii.” Îi arăt varianta.„Și cât e?”„Patru lei cincizeci”. M-am și născut vânzătoare. La dracu` cu tot că sunt și bună la asta!„Da, asta e.”Se îndreaptă omul fericit spre produsul de la raft, eu îmi continui epopeea printre rafturile de Mega în căutarea berii vieții. Am găsit-o, era chiar Noroc cum îmi ceruse femeia cu pricina. O smulg de pe raft și mă îndrept val-vârtej spre casă. „Christ!” mormăi printre dinți. Am început să vorbesc singură!La casă, ce să vezi – moșulețul de mai devreme. Îl uitase Dumnezeu în visare. Of! Îl îndrept în direcția potrivită, apoi mă duc și eu la casa liberă. Acolo un puștan, nu foarte vesel. „E una din zilele alea”, îi zic. Dă afirmativ din cap, în timp ce-și păstrează un poker-face veritabil.Iau sticla de bere și plec aproape în goană spre scara blocului unde o lăsasem pe femeie. Când am plecat era pe exterior, iar acum, când mă uitam de departe, nu se mai vedea deloc. Unde s-o fi dus, să vezi că m-a lăsat și cu sticla de bere. Am găsit-o în scara blocului.„Uite tanti.”„Mulțumesc, să trăiești. Acum, mă duci și până la lift?”Momentul meu se dusese de mult, așa că de ce nu? „Da tanti, te duc și la lift.” în cei vreo zece metri cât despart ușa blocului de lift, mi-a povestit cum vecinii sunt răi și spun lucruri rele despre ea, cum eu trebuie să fiu atentă în parc la infractori, chiar dacă e ziua în amiaza mare și în general, că dacă știa că trec pe acolo, nu mai ieșea să se chinuie atât pe afară.Nu mă cunoaște, nici eu nu o cunosc. Nu cred ca m-a mai văzut vreodată în viața asta. Poate m-a confundat?Am ajuns însă la concluzia că toate întâmplările de genul ăsta mă caută și culmea! e că mă și găsesc, invariabil, exact în momentele în care îmi doresc puțină liniște pentru buna orânduire a simțurilor mele. Evident că-mi dau toate planurile peste cap.
Am ieșit din bloc dupa ce am dus-o pe tanti asta la lift. Am pornit ceasul și am plecat în alergare ușoară spre parc. Nu am făcut zece metri și m-am întâlnit cu nenea din Mega, cel cu sticla de suc. Mi-a zâmbit și mi-a făcut cu mâna.Și tanti cu berea mi-a zâmbit și mi-a mulțumit.
Hai că nu a fost timp chiar pierdut de pomană. 😊Am alergat puțin și prost, dar tot e mai bine decât nimic.Să trăim și hai noroc!
03. Clasica pe calcaie - Oct 22, 2019 8:55:00 AM
Am făcut ochi dis-de-dimineață și chiar înainte să concretizez faptul că m-am trezit, mi-am dat seama că duminică nu o sa fie o zi de record pe semimaraton. Vorbesc de weekendul cu MIB-ul evident.
Noaptea a fost una cu lună plină și mai ca în toate nopțile asemănătoare, am fost bântuită tot somnul de sumedenie de vise, pline de acțiune și dramatism. Ce mai.. În mintea mea sunt și un regizor dat naibii!
M-am trezit la 6:30, cum o fac mai tot timpul, după aproape opt ore de somn (surprinzător îți zic!) - mai obosită ca atunci când mă dusesem la culcare, fără chef și cu dorința arzătoare de a mă întoarce pe partea cealaltă să-mi refac somnul într-un fel sau altul.
Evident că nu am făcut-o.
Chiar m-am mobilizat și după ceaiul de dimineață, echiparea rapidă și pregătirea celor necesare, am zbughit-o pe ușă afară, alături de Claudiu pe bicicletă, spre locul de start.
Pornirea în cursă se face din dreptul parcului Izvor unde, frumos încolonați pe sectoare, în funcție de timpii din cursele anterioare, stăteam noi, muritorii care ne-am înscris din nou la maraton București.

Să-ți zic că m-am găsit cu o grămadă de cunoscuți? La start, pe traseu sau când era totul gata la finish, fiecare întâlnire a lăsat un zâmbet larg pe buze - ba niște bezele trimise către Căprioara metalistă din mulțime, ba o ocheadă către foști colegi de muncă și parteneri, ba o jumătate de portocală degustată pe îndelete pe bordură, lângă prieteni dragi.
Am pornit din secțiunea D și am trecut linia de start la aproape două minute după ce s-a dat startul efectiv. Eram oameni câtă frunză și iarbă. Umblă vorba că vreo 20.000 cu totul, la toate cursele disponibile. Să tot fie!Contrar părerii de dimineață, alergarea intra bine. Era ceea ce trebuia. Mă nimerisem cu un playlist motivant (da, la semi București alerg cu muzică în urechi, aruncați cu pietre și ouă stricate!) și totul mergea mai bine decât anticipasem. O medie de 5:50 pe primii aproximativ cincisprezece kilometri. Decent pentru ochii adormiți de dimineață.
Nu mi-am luat apă cu mine și chiar îi ziceam lui Claudiu de dimineață că nu are rost să ia nici el (pentru mine) că organizatorii au anunțat puncte multe de hidratare (aproape unul pe kilometru) așa că nu o să am probleme cu asta. Mai ales că beau apă cu nemiluita. Setilă, ce mai!Evident că nu au fost puncte de apă pe fiecare kilometru. Exceptând primii 10k unde, într-adevăr, săreau punctele de apă din toate părțile, după zona Arcului de Triumf le-am cam dus dorul.
În sfârșit. M-am rezolvat eu cum-necum și am apelat la apa de rezervă de pe bicicletă. Un „I told you so” de la Claudiu. În cazuri d-astea poți doar să taci, înghiți a sec și te duci mai departe.
Cum vii dinspre Arcul de Triumf, traversezi Piața Victoriei și mergi spre Splai, toată zona e scăldată în soare, care, dimineață fiind, era și proaspat trezit și-și băga toate razele pe care le avea la îndemână, cu sete, în ochii tăi. Dar pe rând. Pe lângă faptul că nu vedeai nimic, mai ales pentru ăștia ca mine care nu aleargă cu ochelari de soare și nu pentru că sunt fițoși, ci pentru că s-ar împrăștia cât sunt de lungi, împiedicați de obiectele din jur, te mai dogorea și căldura de toamnă târzie. S-au anunțat vreo 26 de grade pentru ziua asta și cred că au fost chiar toate, ba și extra, în termometre.Ca să nu mă plictisesc timp de cele aproximativ două ore și un pic - cât am eu pe distanța de semimaraton, am zis să încep să simt un disconfort accentuat în piciorul drept. Ce să fie.. Șosetele de alergare care își spuneau astfel ultimul cuvânt, sucombând letal prin deces, reușind să mă saboteze acolo unde pantofii, antrenamentul și toate celelalte elemente care contribuie în general la alergarea mea, nu reușiseră să o facă. Undeva bine poziționat între degetul mare și tălpice. Ia de aleargă!
Ca o paranteză, în ultima perioadă am început să alerg mai mult mid-sole sau chiar pe vârfuri. Am constatat eu așa că mă simt mai bine și că, surprinzator, prind mai repede viteză cu același efort depus. Am văzut că toate-s bune și nu doare nimic, am continuat așa în timpul antrenamentelor, pentru ca în prezent, ponderea alergatului pe vârfuri să domine situația.
Dar să ne întoarcem la ziua de duminica trecută.. Ei, cum să alerg eu pe vârfuri acum? Când abia puteam să merg decent. Că m-am și oprit să-ndrept eu degetele acolo în adidas. Fir-ar să fie de treabă! Să le așez așa mai bine! Le-am aranjat, le-am toate!Dă-i de schimbă foaia. Mai e puțin până la finish, n-o fi foc dacă-i dau o clasică pe călcâie, nu?Ah.. the pain, the horror, the agony.
Cred că am băgat vreo doi kilometri de alergat pe călcâie. Am început cu puțin înainte de Cercul Militar și deja după Cișmigiu (wtf miroase așa în Cișmigiu!?!??! 😩), după rondul de la Kogălniceanu pe întoarcere, aveam adunate vreo câteva dureri în tibia dreaptă și pe lateralele ei, cât să-mi facă piciorul să nu se îndoaie ca lumea. Măi ce naiba! Era stupid! Mă chinuiam să îndoi piciorul să alerg. Anyway!
Am continuat să alerg în ideea că lasă că îl forțez eu să iasă (mega-cârcelul that is). Știu teoria și știu alergătorule amator-avansat că: nu m-am hidratat bine, lipsă sodiu, lipsă potasiu, bla bla bla. Doar că de data asta nu era vorba de hidratare, pentru că avusesem grijă toată săptămâna cum/cât și ce beau, ce mănânc, ce suplimente îmi iau, la fel și în ziua cursei, tocmai să mă feresc de astfel de dracovenii. Să ne întoarcem la cârceii din poveste, că iar o iau pe arătură ca vodă în lobodă.
Câteodată merge, câteodată nu sa îl fortez pe cârcel afară. De data asta nu a mers și mă vedeam cu ochii minții, de undeva din afara corpului, cum mai degrabă țopăiam eu pe bulevard la Kogălniceanu printre cetățeni, decât să alerg ca un om normal. Ce să zic.. întotdeauna mi-a plăcut să ies în evidență.
Din punctul asta s-a dus dracului toată planificarea mea pentru cursă. Am început să mă opresc să mă întind cât se poate, sau să mai merg că se mai relaxează zona. Mergeam și mă zgâiam la ceilalți cum aleargă ei molcom pe lângă mine, fără să mă vadă, fără să mă audă cum bolborosesc eu cuvinte nemuritoare la adresa șosetelor minunate și a conjuncturii în general.
Au fost vreo șase kilometri așa după ochi, extraordinar de lungi. Nu am considerat-o accidentare iar abandonul nici nu intra în discuție. În general nici nu mă gândesc la el. Abandonul (în cazul meu evident, nu mă pronunț eu pentru ceilalți) îl văd ca ultima și singura soluție pentru o situație de cursă, fără ieșire – de tipul: mi s-a rupt schimbatorul la bicicletă sau am pierdut un adidas de alergare..
Dacă tot am mers mai mult pe bucata asta, am început să mai casc ochii în jur și așa am mai întâlnit cunoscuți sau prieteni vechi cu care pierdusem legătura, unii mai transfigurati ca ceilalți, nu vedeau, nu auzeau neam! 
M-am târâit cât am putut, am mai și alergat pe alocuri, după care mă opream brusc să detensionez tibia și toată zona respectivă.
Știam că atunci când ajung pe Splai, mai sunt aproximativ trei kilometri până la final, iar traseul urmează calea Dâmboviței până la ultimul pod din dreptul parcului Izvor, întoarce și-i mai dă înainte până la Piața Națiunilor Unite. Cu toate astea, de fiecare dată când trec pe lângă locul de start, mă gândesc că "iată cum se termină și epopeea asta", apoi îmi dau seama cu dezamăgire că nu-i chiar așa și că mai am să alerg oleacă.
Am parcurs, nu cu multă râvnă, traseul meandrat și iată-mă după ultima curbă, cum văd deja poarta de finish.Sentimentul de eliberare este deplin de fiecare dată. Nu aș putea să spun același lucru și despre cel de mulțumire interioară, pentru că mă trezisem de dimineață cu gândul că o să fie o zi proastă pentru știință, situația de cursă inițială ținea să îmi dovedească contrariul, iar când am prins aripi și un pic de speranță - JAP! Universul îmi dădu una peste ochi să mă trezesc și să revin la starea inițială.
Așa că am decis să îmi consider alergarea în cursă drept antrenament și să nu mă mai plâng pe tema asta.Rămân totuși povestea, imaginile și întâlnirile cu oameni dragi.







Până data viitoare!
04. Saru`mana - Oct 21, 2019 8:07:00 AM
Mamaie și Tataie s-au mutat recent în cartier la mine, într-un bloc situat la o sută – o sută cincizeci de metri de blocul unde stau. Sunt super aproape, au acces la tot ce au nevoie, plus că familia îi poate vizita ori de câte ori poftește, fără să trebuiască să străbată aproape două sute de kilometri dus și încă vreo două sute întors pentru a face acest lucru. Ceea ce e super.
Dacă tot s-au mutat cu tot calabalâcul, cu cățel și purcel, ei fiind în vârstă, îi ajutăm și cu cumpărăturile mai grele, alea de trebuie făcute în supermarket și nu la magazinul din colț pentru prețuri decente. Și uite așa m-am găsit eu în bună zi de sâmbătă. După o incursiune la magazinul local, am pregătit rucsacul cu cele trebuincioase și am plecat spre dânșii.
Aveam o zi productivă. M-am trezit cu mult chef de dimineață, pregătită să rup norii cu curățenia prin casă, cu cumpărăturile și în general cu toate treburile administrative pe care le face omul pe lângă casa lui.
Eram deci în formă. Prin urmare, m-am îmbrăcat casual și vesel, cu un pulovăraș subțire ușor lărguț, niște blugi albaștri mișto și o pereche de adidași ultra-colorați în picioare. Părul stătea strâns neglijent într-o „ceva” pe la mijlocul capului. Ce mai! Radiam de chef de treabă și încredere în mine.
Am ajuns foarte repede la blocul lui mamaie și după ce m-am bătut cu ușa din spatele blocului care se deschide invers de cum ar trebui să se deschidă o ușă, ajung în fața liftului. Aveam o tonă de cumpărături în spate așa că scările ieșeau din discuție.
Aștept eu frumos să coboare liftul, pentru că părea să fie cineva într-însul, mă mai uit pe telefon să treacă timpul, în sfârșit, ajunge. El liftul. Deschid ușa. Dinăuntru coboară un tip. Mid-twenties, cu părul lung prins cumva în coadă, ceva facial hair, rokeraș așa, înalt și bine făcut.
„Salut!” Îi zic eu cu încredere.„Saru'mâna!” îmi zice el și trece grăbit mai departe pe lângă Oana rămasă fixând cu privirea oglinda din cabina liftului.
Mi-am înecat amarul într-un long run în IOR. Dar nici ăla n-a ieșit cât trebuia, că mi-a murit ceasul.
Of viață!

05. Prima făcută - Sep 4, 2019 8:46:00 AM

Da! Nu s-a lăsat prea mult așteptată. De fapt nu s-a lăsat deloc. A venit de niciunde, semeață și cu stea în frunte! Pățania zic!

Ordonat și meticulos cum îl știm, Claudiu s-a ocupat și a luat biletele de tren din timp, online, astfel încât să ne scutim de drumuri inutile până la gară, de pierdut timp la coadă la case și pentru a beneficia de discounturile pe care le mai oferă compania națională de transport pe căi ferate.

22 lei/persoană au zburat ca vântul și ca gândul din contul nostru spre conturile cefereului, versus rezervarea transportului pentru noi doi pe ruta aleasă.


Știam din start că bilete de biciclete vom lua din tren, nu de alta dar niciun tren pe ruta București Craiova nu are în componența sa vagoane cu locuri pentru biciclete. Nici macar scriptic, pentru că am mai vazut cu toții cazuri când pe hârtie ai locuri, iar în vagon îl ai pe sufletul lui Avram Iancu.

Am ajuns frumușel la tren, ne-am îmbarcat și am așteptat cuminți să vină controlul.

Și a venit.

Și ne-a pălit. 

Aflați de la mine că este mai scump să transporți o bicicletă de 9 kg pe o distanță de 209km, decât să transporți un om cu o medie de greutate de 70kg. Cam de două ori și un pic mai scump. În vreme ce biletele noastre au fost 22lei (redus de la 30lei) pe cap de om, bicicletele au fost 60 lei. Per cap de cornută metalizată that is!

Șoc și groază!

Am menționat că prețul pentru două biciclete este de 120 lei?

Dar că noi aveam 110 lei cash în buzunar?

Dar despre faptul că nu acceptă leva, euro sau orice altă valută disponibilă pe piață ?

Dar despre un supracontrol așteptat?

Ah și nici plata cu cardul nu se poate face!

Să ne bucurăm!

😊

P.s. Am scos cumva cămașa și de data asta ..  😅


06. The road to Dunav Ultra - Sep 4, 2019 6:59:00 AM

Ne mai despart 48 de ore de momentul în care se va da startul din Vidin.

În clipa în care scriu aceste rânduri sunt în drum spre Craiova, cu bagaje puse claie peste grămadă pe scaunele incomode ale trenului, Claudiu moțăind deasupra vârf și cu bicicletele așezate în capătul dinspre locomotivă al primului vagon, în spatele unor bancuțe, printre navetiștii orei și turiștii de ocazie.

Anul trecut tot cam pe vremea asta, ne încumetam să ne fi înscris la cea mai lungă cursă la care participasem vreodată până atunci - 700km (pentru că atât am făcut noi cu ocolișuri și traseu greșit) în 48 de ore, de la vestul la estul Bulgariei. Fără mașină de asistență, cu bagaje după noi și cu zâmbete largi pe față. Eram eu, Claudiu și Sorin, singurii români participanți, dintr-un total de treizeci de persoane. Experiențele pe care le-am trăit, întâmplările de pe drum, bune și rele, că nu pot merge toate ca pe roate, oamenii pe care i-am cunoscut - pe toate o să le țin minte și cu puțin noroc o să le povestesc și atunci când picioarele nu mă vor mai ajuta să merg pe bicicletă.

În momentul de față, Dunav încă rămâne cea mai lungă cursă, pentru că la Paris-Brest-Paris n-am mai ajuns. Dar timpul nu a intrat în sac și zile de aventuri și călătorii minunate mă așteaptă, doar să-mi fac bagajul. 

Am păstrat legătura cu organizatorii cursei, cu Boris, omul cu ideea și cu Mila, cea mereu cu zâmbetul pe buze și rezolvare la orice. Ei ne-au susținut anul trecut pe întreg parcursul traseului, la punctele de control, cazări sau pur și simplu în momentele mai puțin senine ale drumului.

În ultimul an, am luat contact cu partea de organizare a unei curse de genul acesta și am putut să văd prin ochii lor cum stă treaba. Am simțit doar o mică parte din toată truda și dedicarea care se ascund în spatele unui eveniment bine organizat și care îți lasă amintiri frumoase. Ca un fel de after-taste delicios după ce savurezi o carte bună sau o cremă de zahăr ars. Gurmanzii dintre voi știu! 

Chiar dacă și înainte de asta îmi dădeam seama de munca depusă de toți prietenii și cunoscuții mei care organizează trasee, drumuri și evenimente cu bicicleta, acum aprecierea pe care le-o port pentru timpul și implicarea lor este mult mai mare.
Multă muncă, dar și multe zâmbete la final!

Trenul ne leagănă agale iar zumzăiala din vagonul lung, supraetajat și tixit de navetiști e continuă. Râsete aici, un țârâit de telefon acolo, nașul clic! clic! compostează biletele și biciclete în colț acolo, în primul vagon de după locomotivă, în spatele unei băncuțe.

Și așa începe aventura - the road to Dunav Ultra: Via Pontica '19. 


07. Pestera Prohodna sau Ochii lui Dumnezeu - Aug 21, 2019 5:41:00 PM
Ajungi aici imediat din drumul principal. Cred că sunt vreo cincisprezece minute de mers (cu mașina sau cu varianta mai prietenoasă - bicicleta) din momentul în care ieși de pe drumul european E83 și cotești spre localitatea Karlukovo din provincia Lovech.
Mașina te poartă ușurel pe cele câteva onduleuri de drum asfaltat în vremuri demult apuse și răpit de peisajele frumoase și surprizele care se ivesc pe drum, nu bagi de seamă momentul în care ajungi și vezi indicatorul spre destinația ta.
Prohodna (sau în bulgărește - Проходна) este o peșteră spectaculoasă, situată în nordul Bulgariei centrale, în defileul Iskar, la mica distanță de granița cu România - cam 100 de kilometri. Este un loc foarte popular, știut în principal datorita tavanului erodat astfel încât pare să înfățișeze doi ochi, also known ca Oknata sau "Ochii lui Dumnezeu".
Acest fenomen face locul foarte cunoscut, asta și faptul că înălțimea peșterii permite iubitorilor de bungee și escaladă să practice aici aceste sporturi.
Formată în cuaternar, Prohodna are o lungime de peste 262 metri și două căi de acces, cunoscute ca Intrarea mica și Intrarea mare, situate una vis-a-vis de cealaltă. Accesul în peșteră se face pe Intrarea mică, cu o înălțime de 35 metri, față de cei 45 de metri ai Intrării mari.
Intrarea mareÎn sfârșit! Nu m-aș duce acolo pentru escaladă, așa cum fac mai toți cei care cunosc locul. Asta având în vedere aversiunea mea față de înălțimile amețitoare. Prefer terra firma oricărei astfel de escapade. 😅 Dar acest lucru se aplică doar în cazul meu. Cei pe care i-am întâlnit la fața locului - pasionații de astfel de sporturi - erau foarte încântați și nu de puține ori am văzut zâmbete până la urechi și fețe mulțumite!
În weekendul ce tocmai a trecut, locul era chiar aglomerat și veneau întruna turiști din toate colțurile țării, pentru vizite și plimbări. Ce zic aglomerat! Erau unii lângă alții ca omidele pe copac - unii sus pe perete, alții jos care asigurau cățărătorii, alții care căscau gura (așa ca mine) și încă vreo câțiva care se alimentau cu spor pentru a suplini consumul avut în urcare.
Intrarea micaPeste tot unde rotești ochii găsești puzderie de nișe și platforme suspendate, numai bune pentru păsări și lilieci să-și facă sălașul.
Pesteri adiacente
În acest moment accesul în peșteră este gratuit, dar statul bulgar poate pune în orice moment o taxă de acces, despre care probabil că s-ar afla în momentul sosirii la fața locului.
Este un loc bun de vizitat, dacă ai drum prin zonă.

Traseul îl găsești aici. Mai ai nevoie doar de prieteni sau familie alături, curiozitate și voie bună.


08. Poveste de pe drum - Aug 13, 2019 6:23:00 AM
Căldura mai că ne doborâse. Eram foarte aproape de Dobrich, locul unde ne oprim de fiecare dată în parcul din centrul orășelului pentru o masă cum se cuvine, însă de astă dată nu am mai așteptat până acolo. Cu nu mai mult de vreo zece kilometri până la locul preferat de ronțăneli, pe unul din multiplele dealuri pe care le ai de urcat până să ajungi la ceea ce arată ca pământul făgăduinței cu belșug de locuri de unde poți lua apă și de-ale gurii, undeva pe stânga drumului, există un loc de popas și o tarabă mare cu fructe. E acolo de cel puțin patru ani, de când tot facem noi tura de Balcic și probabil o să mai tot fie încă pe atât de acum încolo. Speram la niște piersici gustoase, mari și coapte bine. Ce mai! Le aveam în gând de când am plecat din Silistra, dar soarele arzător și deshidratarea mă făceau să le văd parcă înaintea-mi și să le poftesc mai abitir.Am văzut locul de la baza dealului, așa că urcarea a fost cât se poate de lină și rapidă. Am tras de ghidon și ne-am oprit cuminți la umbra copacilor.Tanti care vindea la tarabă nu avea nicio treabă cu limba engleză. Așa cum se intersectează cercurile concentrice, tot așa făceau și ele (engleza și cu tanti)... Și la fel erau și ceilalți care o înconjurau. Partea bună a lucrurilor este că limbajul semnelor a ajutat întotdeauna așa că am ieșit victorioși din întâlnire, cu patru piersici mari și frumoase în plasă.Am mulțumit pentru fructe și ne-am retras ușor într-o parte, pe partea cealaltă a străzii. Văzusem o bordură perfectă pentru pauză și le pusesem gând rău și fructelor.Adevarul e că nicăieri nu e mai bună mâncarea ca pe marginea bordurii, după un drum lung și obositor.Am scos bidonul cu apă, m-am așezat tacticos pe bordura cu pricina și tocmai desfăceam punga cu piersici. Atunci l-am văzut.Era un nene de vreo patruzeci și ceva de ani. Trăiți intens. Strânsese în obraji toată culoarea soarelui, iar vântul și grijile începuseră să lase semne adânci. Era îmbrăcat modest. Un tricou ce lăsase aproape să se șteargă desenul de pe dânsul și nici culoarea nu mai era ce a fost odată.S-a uitat în dreapta și în stânga. A trecut o mașină dintr-o parte și un tir din alta. A traversat în pas grăbit, mai ales că undeva în spate se vedea că mai vine ceva cu viteză, iar șlapii cu care era încălțat îl cam încurcau la mers.Mă munceam să desfac unul din bidoanele de apă. Cel care nu ține bine la căldură. Abia izbândisem în trebușoara asta când se apropie.
"Ne, ne" ne-a zis blajin și a desfăcut sticla de apă pe care o avea în brațe.Ne-am înțeles din cuvinte puține și multe semne, dar am vorbit o grămadă.
"Păstrați apa că o să aveți nevoie. De unde veniți?""Silistra. Dar venim tocmai din București, am trecut prin Silistra." "Aham. Și mergeți mai departe până în Balcic?""Da! Da!""Mai aveți ceva. Să mai tot fie vreo cincizeci de kilometri. Păstrați apa că vă torn de aici. Așa. Drum bun să aveți!""Mulțumim! La revedere!""La revedere!"
Blagodarya!



09. Poveste din tren - Aug 9, 2019 4:24:00 AM


"Păi și până unde mergeți?" Se auzi dintr-o dată o voce groasă, bărbătească, de undeva din dreapta mea. Era un tip rotofel, pe la 30 și ceva de ani cu un munte de bagaje lângă și somn în colțul ochilor.

Abia ce mă așezasem pe bancuța din tren. Era o săgeată cu un singur vagon și tocmai ce ne poziționaserăm bicicletele cu grijă în zona centrală, unde este de obicei spațiu de depozitare pentru cărucioare și bagaje voluminoase. Drumul până în gară fusese scurt. Vreo opt kilometri cu multă viteză în brațe, pentru că plecatul târziu de acasă generează de obicei o stringență din punctul ăsta de vedere. Eram deja obosiți, treziți devreme (oare chiar să fi dormit?), iar ceasul nu trecuse încă de ora șase dimineața.

De ce sunt oamenii vorbăreți la ora asta? Și de ce cu mine??

"Noi? Ah.. Până la Ciulnița" i-am dat un răspuns scurt, fără înflorituri, în timp ce mă uitam în altă parte, cât să dau impresia că nu sunt atentă la întrebare și că nu mă preocupă în mod deosebit socializarea. Atunci. În momentul ăla.

"Eu merg mai departe. Până în Tulcea. Face mult [trenul] până acolo. Și pe urmă mai merg încă o sută și ceva de kilometri cu barca".

"Da, da, păi ai ceva de mers."

"Da e ceva. &%@$... (vorbe neinteligibile). E patria țânțarilor. Sunt mulți țânțari. Roiuri, roiuri."

"Păi da.. Dobrogea e cam casa lor "

 "Dar au perioade și perioade. Apar cum începe amurgul, pe urmă în jur de zece seara așa, dispar! și poți să stai liniștit. Eu îmi iau tot felul de chestii să pot sta afară. Spirale. Bețe din alea parfumate, zici că e feng shui la mine. He, he, he."

"Pai orice, doar să funcționeze nu?" (discuția evoluează. Nu asta intenționam... fir-ar!)

"Da, da. Păi eu le iau de la serviciu de la mine, de la detergenți. Iau de la Aroxol (reclamă, he, he) "

"Super.. " (poate răspunsurile monosilabice ajută.)

"Daa. Și pun așa... peste tot în curte la mine la țară. Am și foișor și stau seara. Am investit mult la mine la țară. He, he. Alte vorbe neinteligibile.

Vine Claudiu de la țigară. Ne mutăm cu cortul trei bănci mai încolo. 

Liniste. Bursucul antisocial din mine poate să moțăie acum pentru vreo 40 de minute.

Bună dimineața.



10. Canionul Emen si cascada Momin Skok - Jul 3, 2019 7:46:00 AM

Drumul prin canionul Emen până la cascada Momin Skok este foarte prietenos cu drumețul de ocazie. Cărarea merge agale mai mult pe curbă de nivel, este ușor denivelată, iar cale de aproape un kilometru și jumătate îți prezintă în toată splendoarea sa canionul Emen.Poteca poate fi parcursă cu aproape orice tip de încălțăminte și echipament. Asta nu înseamnă că este în regulă să te prezinți la fața locului cu papuci de plajă sau sandale și geantă de umăr. Cu toate că pe ultima am întânit-o prezentă pe traseu. De două ori în aceeași zi. 😐 Mare ți-e grădina!
Te strecori ușor pe marginile abrupte, iar peretele de stâncă și hăul ce se cască ocazional în dreapta ta îți fură adeseori privirea și te îmbie la contemplare.
Traseul are o lungime de nu mai mult, nici mai puțin de trei kilometri și jumătate, iar întoarcerea se face aproximativ pe aceeași rută, cu o mică variație de câteva sute de metri.
Cu puțin înainte de jumătatea traseului întâlnești și singura porțiune cu diferență de nivel notabilă. Este vorba de o coborâre bruscă, prin padure, cale de vreo câteva zeci de metri. Se vede cu ochiul liber că la un moment dat au fost scări de pământ amenajate, dar trecerea timpului, numărul din ce în ce mai ridicat de turiști și acțiunea fenomenelor meteo și-au spus punctul de vedere. Pe vreme uscată locul nu îți ridica probleme. După ploaie în schimb e posibil să aluneci sănătos sau chiar sa te duci la vale de-a berbeleacul, până dai de plat. Este unul din locurile unde încălțămintea adecvată te scutește sau nu de un chin inutil. Și cum acesta este mai degrabă un traseu de plimbare cu tot familionul, cu cățel și cu purcel, de ce sa te chinui aiurea când poți să savurezi frumusețea salbatică a locului.
Întreaga zonă a canionului Emen a fost declarată rezervație naturală încă din 1980, ceea ce înseamnă că accesul vehiculelor motorizate precum și exploatarea forestieră sunt interzise (YES!) pe un areal de vreo 25.5 hectare în jurul acestui monument al naturii. Zona cascadei Momin Skok este tot parc natural și se suprapune parțial cu cea a canionului Emen. Cu cei aproximativ 10 metri de cădere de apă, cascada Momin Skok ("fata care sare" - referire directă la trecutul zbuciumat al Bulgariei, din vremea în care mai toată partea aceasta de lume era ocupată de otomani, iar fetele de măritat preferau să se sinucidă decât să devină soțiile turcilor) marchează jumatatea traseului despre care îți zic, iar sosirea aici în zilele caniculare este sărbătorită cu o baie cinstită în lăcușorul format la piciorul cascadei, cu apă rece gheață, de face să se strângă pielea pe tine. Numai bună de răcorit!



Traseul are frumusețea lui. Nu se compara cu canioanele noastre arhicunoscute - 7 scări sau Valea lui Stan, nici ca grad de dificultate și nici ca distanță. Gândește-te că din punct de vedere al gradului de dificultate, drumeția la Emen este traseu de plimbare, întrucât nici distanța și nici zonele ceva mai "tehnice" nu pun mare presiune pe drumeț. Chiar și așa, zona este foarte frumoasă și merită să îi aloci puțin din timpul tău pentru a-i face o vizită. 
Iar vara, să nu care cumva să uiți acasă sprayul de țânțari! Să nu spui că nu ți-am zis!#NicioZiFaraMiscare
Traseul drumeției îl găsești aici.


11. Cascada Kaya Bunar și canionul Hotnista - Jul 2, 2019 5:20:00 AM
Revenirea la cascada Kaya Bunar și canionul Hotnista este întotdeauna o plăcere. Să fi fost a doua sau poate chiar a treia noastră vizită în zona carstică din imediata apropiere a frumosului Veliko Tarnovo, la 180 de kilometri de casa noastră, în curte la vecinii bulgari.
De fiecare dată ne-am nimerit cu cate un grup mare și după cum probabil bine ți-ai dat seama de-a lungul timpului - cu cât mai mulți în plimbare, cu atât este mai amuzantă experiența. Nu de alta, dar râsetele și comentariile răutăcioase la adresa unuia sau altuia dintre colegi fac parte din deliciul excursiei.

Tot traseul nu depășește un kilometru și încă vreo două sute de metri, plecând din exact locul amenajat pentru parcare, de unde se vede și cascada și până când te întorci vesel înapoi, că uite că ai făcut-o și pe asta.

Kaya Bunar este recunoscută pentru apele sale de un turcoaz fantastic, excepție a făcut sâmbăta asta când apele de obicei limpezi și colorate minunat, au fost mâloase și tulburi, din pricina ploilor abundente căzute în ultima perioadă.

Traseul pornește cuminte chiar de la baza cascadei, iar urcarea începe brusc, pe treptele încropite din lemne, butuci sau direct săpate sau formate în peretele de stâncă. Nu e nevoie să te grăbești și chiar daca ai vrea, nu prea ai pe unde să te duci înainte. Mai tot drumul este un single trail pitoresc, făcut parcă special să te facă să te oprești la tot locul pentru poze și căscat gura.

Dacă ajungi în zonă, ai grija să ai încălțăminte adecvată. Nu sandale, nu teniși. Ceva de trail, drumeție sau chiar bocanci ajută. Nu de alta, dar daca ai norocul să nimerești aici după o zi cu ploaie, cum am fost noi, atunci posibilitatea să aluneci pe treptele de lemn sau stâncile de pe drum e destul de mare.


Da, sunt multe scări din lemn.
Da, multe se bâțâie.
Da, sunt montate, sau mai bine zis sprijinite, și balustrade care să îți ofere impresia de protecție, dar și acestea au început să lipsească cu desăvârșire prin unele locuri.
Da, lemnul este putred.
Dar locul frumos te face să uiți de tot. Plus că să îi vezi pe ceilalți cum li se clatină gladiolele, se chinuie să facă un pas mai mare sau să urce pe o scară mai îngustă, te face sa chicotesti de fiecare dată. Bine, râde ciob de oală spartă, cunoscut fiind faptul că înălțimile nu mi-s prietene. Dar e vorba aceea că ma uit în jur și prind curaj. 😋

Pas după pas, urci și cobori încontinuu scări și bucăți de stâncă, fără pic de loc drept până aproape de final.
Dar priveliștea este grozavă.
La fel de grozave sunt și tufele țepoase de pe margine, din ultima parte a urcării, chiar înainte de vârf. Își lasă cu siguranță amprenta pe pielea ta, cu o zgârietură sau două (sau cu un agățat de tricou preferat), ca să nu ajungi acasă chiar întreg și nevătămat, să zică gura lumii că nici n-ai fost în excursie.
Loc frumos ce merită vizitat la sfârșit de săptămână, sau inclus în traseul tău de vacanță.
#NiciUnWeekendAcasa


Traseul drumeției îl găsești aici.



12. 404. Run not found. - Jun 19, 2019 9:08:00 AM
Așa sunt unele zile în care faci ochii corespunzători de dimineață, dis-de-dimineață zic, aproape cu noaptea în cap, pe la momentul în care lumina tocmai s-a terminat de îngânat cu întunericul, iar soarele se rostogolește molcom pe cerul senin de vară.
Te ocupi de administrativele din fiecare zi - hrănești mâțele guralive, pregătești cafelele și ceaiurile de urnit din pat și apoi te echipezi rapid, să nu care cumva să pierzi momentul ăla frumos când soarele bate colorat printre ramuri și frunze și desenează șugubăț umbre diferite pe caldarâmul fierbinte.

Totul merge ceas, invariabil și fără loc de greșeală, întocmai ca revoluția pământului în jurul soarelui.
Ce nu-ți merge brici în schimb este chiar antrenamentul pe care ți-l propusesei pentru dimineața asta, unde, după primii trei kilometri, arunci încolo cu ei de ficați că și așa ai prea mulți și n-ai ce face cu dânșii. Plus că și rațele trebuie să mai mănânce din când în când.

Asta este, se întâmplă. Totul este să te reculegi cuminte pe o bancă, să te zgâiești la rațele, lișițele și țestoasele de pe lacul în jurul căruia îți faci veacul și apoi să te duci mai departe unde ai treabă.

La antrenamente, ca și în viață, funcționează foarte bine vorba..

"Orice s-ar întâmpla, important este să treci peste".Gică, șofer de buldozer.

13. O saptamana ne-buna pentru stiinta si Baneasa Forest Run - Apr 9, 2019 3:19:00 PM
Când tot universul urlă din toți rărunchii la tine și-ți spune că nu este o săptămână bună pentru știință, apăi ai face bine să-l crezi. Îți povestesc acum despre peripețiile din urmă cu aproape două săptămâni, căci mai devreme de-atat n-am găsit o portiță de timp să-ți istorisesc toate tărășeniile. Cel puțin din punct de vedere sportiv, am avut parte doar de un adevărat dezastru.Dar să începem ca oamenii.

De Luni!A început bine ziua și nu a fost nimic care să arunce măcar o umbră de îndoială asupra a tot ce îmi propusesem că am de făcut. Era zi de pauză după un weekend cu peste șaizeci de kilometri merși prin zona lacului Vidraru, cu nițică diferență de nivel, cât să mă aleg cu o urmă de febră musculară în zona fesierilor și o ușoară lezare a tendonului achilian stâng, și asta doar din pricina bocancilor inflexibili, alături de care am străbătut o mult prea lungă distanță pe asfalt. Și cam atât. Luni a fost de relaxare și recuperare a oaselor obosite.


Marți am ratat trezitul de dimineață. La fel și pe al doilea trezit (am un snooze cu o melodie așa de molcomă și de enervantă, că te umple de spume de la primele ore ale dimineții, măcar să știi că începi ziua în formă). Dacă tot s-a făcut și ziua mai lungă (mulțumesc primăvară!) am zis că a sosit și momentul propice să încep alergarile de dimineață și nu seara târziu, când scap eu de la muncă. Să încerc așa... un fel de optimizare a operațiunilor. Nu mi-a ieșit. Culcatul târziu și cu trezitul devreme nu fac casă prea bună.

Miercuri am făcut ochi și plină de avânt, am plecat iar spre serviciu. Nimic și azi. Deja mă gândeam că uite cum mă aglomerez și nu apuc să fac nici măcar pe sfert din ceea ce ziceam că o să fac. În sfârșit! Recuperez joi, merg la grupul de alergare din Herastrau, seara, la Adidas Runners.

Joi. Am făcut ochi pe la 6.30. Dimineața evident. Ăsta-i momentul, mi-am zis! Am tras repede bulendrele pe mine, șoșonii în picioare, ceasul la mâna și p-aci ți-e drumul! Nu sta pe gânduri!Strada mea era pustie, un om aici, un altul dincolo, răsfirați și toți cu ochii umflați de somn. Mai ceva ca mine. 😜Am trecut ca o gazelă printre blocuri, m-am scurs ușor prin intersecția de la Râmnic, am sărit pârleazul semaforizat și treci în parc! Cincizeci de secunde pe alee, o infinitate pe băncuța situată lângă un loc de joacă și o tiroliană scurtă, să-mi revin din răul ce mă luase pe nepregătite. Am venit croită pe treabă, am plecat morcovită toată că am făcut un...o coacăză și azi.
Vineri am stat cuminte. Recuperare pentru ziua din urmă? Nu. Pur și simplu am făcut ochi de dimineață și primul gând fulgerător a fost.. Nope! Azi nu.
Sâmbătă parcă s-au dezmorțit așa un pic planetele. Am făcut o tură frumoasă cu bicicleta până la Adâncata la Motor Park, unde atâta ne-am zgâit după mașini și am înfulecat grătar cu cartofi prăjiți, că după aceea numai de mers înapoi pe bicicletă nu ne mai ardea. Dar trebuia să facem mobilizarea, că doar nu rămâneam proțăpiți acolo.Drumul de vreo cincizeci de kilometri de dus a fost bunuț. Ăla de întors de optzeci de kilometri a fost cam obosit și fără vlagă, dar l-am acceptat și pe dânsul așa cum era el. Ba chiar am dat un ocol subțire cât să ridicăm și kit-ul de concurs pentru duminică la Băneasa Forest Run. Ei bine și de abia cu subiectul acesta începe încununarea glorioasă a acestei săptămâni.
Unul din principalii sponsori ai evenimentului își are sediul pe la marginea pădurii Băneasa, unde a înțărcat mutu iapa dacă mă întrebi pe mine și pe unde mijloacele de transport în comun, nu că sunt inexistente, dar lipsesc cu desăvârșire. Așa că dacă te răzbea subit nevoia, dorința, chemarea de a merge pe acolo să-ți ridici pachetul de start, puteai foarte bine să alergi până la locul cu pricina cu grație și dezinvoltură, cum îi șade bine unei căprițe de oraș. Noi am ales varianta ușoară - ocolul cu bicla (noi - adică eu, Claudiu și Marian).
Veneam dinspre Balotești spre București și din neprietenosul DN am facut stânga imediat după centură, folosind pasarela care traversează cel mai aglomerat drum al țării. Ne-am strecurat pe străduțe întortocheate și ascunse, și după mai multe verificări ale harții, am găsit într-un sfârșit locul cu pricina. Minte creață ce a avut ăl de s-a gândit să pună acolo locul de ridicat pachetele... Dar cine sunt eu să judec! Toata lumea a ajuns cu bine, spiritele erau vesele, deci presupun că doar eu sunt acum bursucul neprietenos zicând toate acestea.M-am mișcat repede, dă-mi declarația, uite declarația, ia și buletinul, uite punga, uite numărul, fă-ți o poză, ah prima e cu ochii închiși evident, nu-i bai că am mai făcut una, uite-o și pe Roxana care urma să alerge și ea a doua zi și iată cum lucrurile au decurs relativ fluent.La plecare din zona cartierului rezidențial, Roxana m-a întrebat dacă vrem ca a doua zi să venim cu ea cu mașina, având în vedere că e puțin mai anevoios cu transportul în comun. A că nu, că suntem ok (mai eram și figurantă), încă nu știu dacă o să iau startul sau ba, că mă mai ține tendonul lui Ahile, na! Bine, îmi zice femeia. Spuneți voi dacă e ceva și ne întâlnim.Evident că am mers cu dânsa cu mașina...

Adevărul e că am început ziua de duminică neștiind dacă o să iau sau ba startul în cursa de alergare. Claudiu îmi pusese niște benzi kinesio în zona tendonului, să îi ofere susținere, șosetele erau bune de fugă, făceam și un test run cu șoșonii de trail de curând achiziționați și cu care nu mă mai încălțasem până în momentul ăla neam, trebuind să le fac rodajul și, colac peste pupăză, mă mai așteptau și 21km de plat prin pădure, cu crengi, frunze și mulți oameni înscriși, nerăbdători să iasă la mișcare.Am făcut încălzirea, au trecut primele valuri de alergatori și iată cum m-am hotărât subit și m-am înfipt și eu în sectorul meu din fața porții. Nu pot spune că mi-am dat seama exact cand s-a dat startul. Erau atât de mulți și spațiul destul de îngust acolo în zona Academiei de Poliție, încât după aproape jumătate de minut și chiar mai bine trecut de jumătate, am trecut și eu prin zona porții.Traseul a început cu vreo doi kilometri de asfalt. Prilej bun pentru vitezomani, să aibă răgaz să se distanțeze de pluton. Ce mă enervează este faptul că nu am intrat niciun moment în "spiritul" de cursă. Mai degrabă mă simțeam ca la un antrenament de long run, doar că prin pădure și cu mulți alții garnitură pe lângă mine. Nu mă întreba de ce, pur și simplu nu s-a legat. Sau poate era doar un semn asupra a ceea ce avea să urmeze.În fine!Absolut tot drumul s-a mers în șir indian. Prin unele locuri nu aveai cum sa depășești, adică aveai, dar ajungeai pe la Pitești, te oboseai mai mult decât era cazul și tot nu făceai mare brânză, că doar ocoleai una sau două persoane, pentru a te opri apoi nițel mai în față. Prin alte părți în schimb, pădurea era deschisă cu drumuri late și aveai suficient spațiu să te duci cât voiai.Am suferit puțin de sete, chiar dacă punctele de alimentare/hidratare au fost destul de dese și bine aprovizionate: apă din belșug și isostar, mere, portocale, cașcaval și diverse dulciuri la cele de alimentare. Dar a fost teribil de cald.Adevărul este că am avut parte de o vreme extraordinar de bună. Mă așteptam să găsesc puțin noroi prin pădure. Puteam să jur că fusese o ploicică, ceva, zilele ce tocmai trecuseră și parcă Busu zicea ceva de mai puține grade în termometre la ora aceea. Dar nu! Niciun nor pe cer și un soare orbitor au făcut treabă. Ba chiar mi-am bronzat puțin nasul. Să fie! Cred că ăsta e motivul pentru care seara mă simțeam ca un semafor, cu o culoare puternică în obraji și simțeam cum eman căldură mai ceva ca o supernovă.Dar să revenim la pădure!M-a mânat pe mine necuratul să mă joc cu lucruri necunoscute. Pe la kilometrul 3 sau poate 5, la punctul de hidratare, am găsit și puțin isostar roz (probabil cu aromă de fructe), cu un gust ușor îndoielnic. Între apă și isostar evident că am ales isostarul și cu una, cu două, l-am dat pe gât fără să clipesc, ba chiar m-am întins și dupa cel de-al doilea pahar. Mi s-a părut mie că e ceva parcă în neregulă (probabil ca totul să fi fost ok și povestea să se fi desfășurat strict în mintea mea dar acolo așa mi-a părut), dar am continuat fără să acord prea multă atenție, cu gândul să mă mobilizez și să-mi termin antrenamentul de alergare și rodajul pantofilor (în cursă) cum trebuie.Pășește aici cu atenție că erau ceva mai multe cioturi pe drum, dincolo ferește-te nițel din calea crengilor, colo auzi cum se împiedică și se răstoarnă o tipă, cât era de lungă, pe pământul fierbinte (n-a pățit nimic, a trecut mai departe victorioasă doar cu orgoliul puțin șifonat), mai oprește puțin la apă, apoi la un măr, apoi iar la o apă.
La kilometrul 15 pe ceas m-a lovit în moalele capului și s-a dus zenul pe pustii.Cred că așa apare întotdeauna neîntâmplabilul.Pământul și-a oprit rotația pentru un moment, ceasul a stat o clipă, neîntâmplabilul i se întâmpla Oanei.Întâi cred sincer că m-am înverzit la față. Apoi m-am înroșit. Mi s-au bulbucat ochii toți și simțeam cum valuri după valuri de călduri vin peste mine, pentru că mai apoi să mă lase în reprize succesive de transpirații reci. Îmi era cald și frig în același timp și având în vedere situația era oarecum evident că nu mai putea fi vorba de fugă. Am stat locului pentru un moment și cu prima ocazie în care am zărit o geană de lumină și pe cerul meu albastru, am mai mers sau mai degrabă zis.. m-am mai târât câteva sute de metri mai încolo, pentru că povestea să revină și să se repede exact la fel de fiecare dată. Cu greu s-a scurs un kilometru și pe măsură ce mergeam, simțeam că îmbătrânesc prematur și albesc la tâmple. M-am oprit de nenumarate ori să-mi revin cât de cât în simțiri. Plus că faptul că mă aflam fix în inima pădurii nu mă ajuta prea tare. Cred că m-am bulbucat mai tare când am realizat că în toată agitația mea și în toată starea de rău care mă cuprinsese, trebuie să caut un boschete. Ia tu de caută un afurisit de boschete în toată pădurea Băneasa afurisită!Ăsta a fost unul din momentele în care mi-am adus aminte discuția pe care o avusesem de dimineață cu Claudiu care insista sfătos cu "uite, ia și sprayul ăsta cu piper cu tine. Nu uita că sunt mistreți în pădure."  Ia de caută mistreți sau boscheți în pădurea vieții, că e mai rară la copaci ca un parc clasic bucureștean și mai populată de hominizi mai ceva ca Magheru..Am amânat elegant plimbarea până la locul unde până și împăratul merge pe jos, mi-am adunat puterile și m-am rostogolit mai departe spre finish.Au fost 6 kilometri extrem de incomozi. Stările de rău s-au păstrat, acum se simțea și tendonul lui Ahile la mers, ce mai! Tot universul complota împotriva mea.

Ideea de bază este faptul că am ajuns într-un final, întreagă și cât de cât recompusă și am tras și câteva concluzii extrem de utile pentru viitor:Niciodată, dar niciodată, nu mai gust înainte de cursă ceva necunoscut. Dar niciodată. EVER!! Poate să fie și apă cu aromă de cactus.Întotdeauna verifică termenul de valabilitate, chiar dacă produsul este în kitul de concurs. În cazul de față, sticla cu lichid miraculos expira chiar în ziua concursului. Cu o zi înainte ridicasem kitul. Adică expira de pe o zi pe alta. De porc, dacă mă întrebi pe mine. Ca organizator, mai bine nu mai pui așa ceva în punga cu bunătăți.Dacă ți se pare că are gust dubios, nu insista. No, really! Chiar nu insista! Scuipă tot și caută altceva sau asigură-ți spatele cu lichid "de-acasă".Atenție tot timpul la alimentație și hidratare. Aici am avut noroc, pentru că a fost un concurs lângă București, distanță mai scurtă, iar in orice moment se putea ajunge relativ repede la un prim ajutor. Dar dacă eram la maraton în creierii munților? Mă făceam de poveste.
Acestea fiind spuse, am încălecat pe-o șa,Și v-am spus povestea așa.😋
14. Bike 2 work - Feb 6, 2019 4:03:00 PM
Cele două zile de primăvară autentică, cu temperaturi generoase de peste cincisprezece grade, bine plasate la începutul lui februarie, m-au determinat să-mi fac curaj și să iau bicicleta de coarne pentru naveta cu dânsa la serviciu.Cum mulți dintre voi bine știu, senzația plimbării, a primei ieșiri din casa cu bicicleta la serviciu, este o plăcere. Dar hai să vă spun ce am observat în astea două zile..Încă injur ca un birjar în trafic. În restul timpului sunt plină de eleganță;Este minunat să pedalezi prin oraș când îți pui slickuri pe MTB (nu eu.. Claudiu 😀). Am un 26er, nu altceva;Ceilalți bicicliști sunt de cele mai multe ori foarte prietenoși, salută, intră in vorbă, socializează bine. Îți dau și sfaturi, mai mult sau mai puțin oportune, cum ar fi să-ți tai ghidonul cu bomfaierul să încapi mai bine printre mașini;Poliția rutieră îți zâmbește la semafor;Oamenii înfofoliți de pe trotuare încă se uită la tine ca la o ciudățenie a naturii și te arată cu degetul ocazional;Mănânci mai mult. Fir-ar!Te iei la întrecere fără să vrei (oare?) cu ceilalți participanți la trafic, până la primul semafor. Ei se opresc în coada de mașini, tu te duci mai departe și te oprești lângă semafor;Cei mai mulți ghiolbani tot ghiolbani au rămas..Să arăți degetul mijlociu în trafic diverșilor care trec razant pe lângă tine, în timp ce le trimiți urări buruienoase printre dinți, tot face bine la sinusuri;Pe anul ăsta nu mi-am luat încă bataie.Unde-i primăvara aia?


15. Gerar - povestea cursei de 10k - Jan 31, 2019 6:21:00 AM
Chiar îmi făceam griji în privința gheții. Mă uitasem toată dimineața la buletinele meteo și avertizările reactualizate de prin presă, în ideea că poate mai crește ea temperatura cu vreun grad sau două, cât să mă facă pe mine să stau liniștită.Era suficient doar să îndrepți puțin privirea afară pe geam și să vezi că lucrurile nu stăteau chiar pe roze. A plouat în dimineața respectivă cu nemiluita și frigul a persistat în termometre, condițiile perfecte pentru un freezing rain de excepție. Și asta se întâmpla deja de trei zile. Vuia internetul că aceasta ar fi fost cea mai mare furtună de ploaie înghețată din istoria recentă și că ANMH a decis să dea doar avertizări de tip nowcasting (adică avertizări de vreme severă iminentă. Stau pe un grup de meteorologie și am mai învățat chestii)😋 și simple coduri galbene și portocalii de polei. Cu toate că, dacă ar fi fost să ne luăm chiar și după filmulețul cu Nea Ilie care se dădea pe mijlocul străzii cu cizmele de cauciuc și bățul de trekking în mână de parcă era pe patinoar, cred că mai degrabă un frumos de cod roșu s-ar fi potrivit mănușă situației. În sfârșit.M-am înscris la cros, cu toate că îmi doream să scot plămânii si ficații din mine cu un semimaraton înghețat. Plus că la semimaraton aș fi luat și eu startul pe lumină. De câțiva ani Gerarul a schimbat orele matinale de pornire, cu cele de după-amiază și seară, cu start bun pentru echipele de semimaraton, dar nu la fel de încântător pentru tura de zece kilometri. Și cum la semimaraton nu te poți înscrie dacă nu ai echipă de încă două persoane, well... rămâne crosul, un 10.5 (sau 10.8, în funcție de GPS) kilometri, adică exact trei ture complete prin Politehnică.Am plecat de-acasă cu vreo oră și jumătate înainte de start în ideea că o să ajungem acolo și mai căscăm ochii în dreapta sau stânga, mai vedem cunoscuți, puțină socializare înainte de cursă nu strică nimănui și face bine la moral.Evident că drumul de două minute spre metrou l-am făcut în vreo cincisprezece sau chiar douăzeci (treizeci spun gurile rele..), cu oprire la fiecare pas pentru poze cu palatul de cleștar, pentru că un palat de beton acoperit de un strat gros de gheață era tot Bucureștiul sâmbătă seară. Și asta ori ai văzut deja cu ochii tăi, ori poți să arunci o privire pe aici.
Am ajuns într-un final la destinație. În Poli atmosfera fremăta și nu doar datorită alergătorilor de la semimaraton sau a celor care își făceau încălzirea pe traseu, ci și din pricina arborilor care, sub atâta greutate de la gheață, se rupeau cu ușurință pe lângă tine ca niște crenguțe.
De cand am călcat în curtea Politehnicii și până în zona Rectoratului, unde aveam să stăm să mai căscăm ochii și apoi să începem o încălzire ușoară pentru tură, m-am tot zgâit după cunoscuți. Mă interesau în mod deosebit echipele de pe grupul de alergare unde-mi fac veacul și care își anunțaseră prezența și eram gata pornită pentru îmbărbătarea de rigoare: "Între două nu te plouă" și "Distilat de prună". Doar cu Distilatul ne-am intersectat drumul. Nu erau departe de mine când au și început urletele. "Hai cu distilatuuu`". "Hai distilatu` hai". Trebuie să menționez că deja se întunecase afară și zona în care ne aflam în acel moment era cam lipsită de curentul electric specific secolului XXI în care ne aflăm. Dar o recunoscusem pe Ana-Maria R. care alerga mărunt între alți doi tipi pe care nu i-am recunoscut din prima. La a doua vedere totul a fost mai bine. Pe lumină, o oră mai târziu, m-am elucidat eu complet.După ce am mai țipat așa din toți rărunchii după diverși cunoscuți sau necunoscuți din parcul Politehnicii, că vreo câțiva și așa se uitau de parcă săraca de mine tocmai scăpasem de pe undeva (Claudiu e obișnuit și imun la toate cestea și mă lasă cuminte să mă desfășor), ne-am strâns în clădirea Rectoratului pentru pregătirea de cursă.Lovely day it was pentru că ne-am întâlnit aici și cu Ana și Mircea și timpul trece repede când stai la povești. Cred că mai erau vreo cincisprezece minute până la start când am decis că momentul este potrivit să ies la o scurtă zbuciumare, cunoscută și ca încălzire, nu de alta dar, în timp, m-am prins și eu că nu e chiar mișto să alergi așa pe uscat, că încep să te doară locuri, îți mai ies bucățele de splină sau de plămân pe nas și iată că am aderat la acest curent de creștere a pulsului înainte de cursă și dezmorțire a mușchilor. Și nu e chiar rău.Ne-am întâlnit câțiva la startul pentru cursa de 10 kilometri: Codruța alături de Cătălin H., Cristina M., Marius E., Dan S., chiar și Cristian D.C. venise la o vorbă, pentru că tocmai ce terminase semi-ul. Adevărul e că prinde bine să vezi fețe cunoscute, îți dau elan și-ți transmit așa, o stare de frumoasă neliniște, iar mie una îmi pare că-mi aduce și un extra strop de competitivitate, pentru că îi văd pe X sau pe Y și încep să mă muncesc să-i depășesc. Sunt conștientă că e de muncă, dar eu tot încerc.
Ce să-ți zic despre cursa efectivă.. te învârți, nu chiar hamsterește, pe un traseu de exact 3.5 kilometri în parcul Politehnicii. Până mai acum câțiva ani, cursa era dimineața, dar s-a decis la un moment dat, din cine știe ce motiv, mutarea acesteia spre după-amiază. Dacă stai să mă întrebi pe mine, cel puțin pentru proba de cros, startul e un pic cam mult întins spre seară, pentru că pornești pe traseu la 18:30. Faci aproximativ o oră. La 19:30 e deja noapte în toată regula. Fiind și iarnă, se lasă și frigul mai serios, iar de aici se dezvoltă o serie de alte, hai să le spunem, ușoare neplăceri.
M-am proțăpit la start alături de toți cunoscuții și necunoscuții înscriși și cu vreo trei minute după ora 18:30 am plecat toți buluc pe traseu. Ce să-ți spun..  Nu eram mulți, pentru că au tot fost vreo câțiva care s-au speriat de vreme, iar cei care am venit, ne-am rarefiat în scurt timp, fiecare urmându-și propriul ritm și viteză. Dar nu despre asta voiam să-ți zic. Vântul doar adia și în relativa liniște a parcului auzeai câteodată cum frunzele înghețate, rămase pe copaci din zile mai bune, se loveau unele de celelalte, rezultând un zgomot cam de oase ciocnite între ele. Asta, alături de faptul că din când în când se mai auzeau tot felul de pârâituri și trosnituri pe lângă tine, urmate musai de câte o cădere. O ramură aici, o crenguță colo, un arbore întreg ceva mai în spate. Asta a fost una din cursele unde m-am uitat mai mult pe sus să văd dacă o să pice ceva pe mine sau nu. Chiar la un moment dat, cred că era deja cea de-a doua tură, abia o începusem și tocmai ce trecusem de Bibliotecă, când am auzit un astfel de trosnet pe undeva prin preajmă. Foarte aproape. Drept pentru care am lăsat să-mi scape un "CADE" tare și cu voce puternică, cât să-i disturb puțin pe cei care alergau în fața mea și să-i determin să prindă ceva mai multă viteză decât aveau ei în plan pentru porțiunea respectivă.Am trecut repede peste.M-am strecurat pe străduțe după ceilalți alergători, am ajuns până în dreptul stâlpilor ălora înalți de curent de lângă Energetică sau Inginerie Electrică, unde unul din voluntari stătea înfipt strategic, făcea gălăgie și-i îmbărbăta pe toți, ei! și de acolo a început unica urcare de pe traseu. Ce-i drept am pornit pe deal un pic mai tare decât voiam. Planul meu era să alerg lejer și continuu, fără opriri, fără mers de dezmorțire, nici chiar pe urcare. Totul bun și frumos! În vârf de deal, din varii motive, am zis că acolo o să-mi vărs și ficați și splină, fix unde terenul se face plat, iar tu dai roată celor două facultăți de mai devreme, cât să te îndrepți spre vale. Bucata aia mi-a fost un rău de am zis că rațele o să se hrănească după trecerea mea mult timp de acum încolo. Am ostoit nițel din avânt, nu că ar fi fost el foarte mare, dar orișicât și am continuat. Pas după pas, atenție la respirație, întinde-ți mâinile, îndreaptă din spate, alungă puțin din amorțeală. Imediat am ajuns la un grup ceva mai mare de voluntari a căror voce se auzea lejer în jumătate de parc. "I smiled and waved" și uite așa a venit coborârea. Ce-mi place valea asta, pentru că pare să se întindă pe toată bucata din punctul de coborâre și până la Rectorat. E doar o impresie, știu, dar se simte bine.
Mă apropiasem de a doua trecere prin punctul de start/sosire când am observat fotograful de pe margine. "Bun" mi-am zis! "O sa am o poză din concurs amintire". Nu mai observasem alți pozari până în momentul respectiv și chiar eram puțin dezamăgită din pricina asta. Și picioarele m-au purtat pe drum. Și m-am apropiat. Și am prins un mic grup de alergători din urmă. Și am ajuns aproape toți în același timp în dreptul pozarului. Și unul din față s-a gândit în ultima secundă că ar fi super șmecher să-și întindă aripile să apară bine în poză, fără să se uite dacă vine cineva din spate sau ba. Venea cineva. Eu. Nu m-a pălit în frunte, dar nu mai avea mult.
Pentru câteva ore de la publicare și după răsfoirea multor mii de imagini, asta era singura mea poză de la Gerar. Feel de irony!Apoi au mai apărut câteva, foarte bine făcute, care mi-au ridicat moralul și tot universul a revenit la locului lui, soarele a început din nou să răsară de la est.
Poza asta e după manevra evazivă făcută rapid cât să nu mă pălească băiatul de mai devreme și în timp ce-i bolboroseam lucruri nelalocul lor printre dinți.
Iar aici revenise zâmbetul pe buze, probabil undeva pe coborâre.

Dar să revenim! Cea de-a treia buclă a curs ușor, lin și fără alte întâmplări. Se făcuse deja liniște în parc, doar crampoanele lui Claudiu se mai auzeau molcom pe asfalt sau bucățele de gheață. Caldarâmul începea să înghețe și nu o dată am patinat ușor pe ciment.
Finish-ul a fost rapid. Am primit medalia de la un voluntar înghețat dar cu zâmbetul încă pe buze, am făcut poza de finish cu dânsa și ne-am ușchit repede înauntru la căldură, către haine uscate, câteva întâlniri amuzante, povești și ceva gustări.
În concluzie, vă zic așa:
Ce-mi place la cursa asta:Faptul că este în București aproape și nu trebuie musai să plec peste mări și țări pentru a participa.Tot timpul te întâlnești cu câte cineva cunoscut, ceea ce e super plăcut. Mai socializezi, ieși din cotidian.Brandul lor cu Gerard e super șmecher 😁 Am început să fac colecție de plăsuțe, buff-uri și căciuli brănduite și evident că le folosesc pe toate iarna, când le e sezonul.Că sunt eco-friendly – vezi lipsa hârtiei în procesul de înregistrare și implicarea lor pe parte de responsabilitate socială.Tot timpul găsești (într-un final😂) poze mișto cu tine.Super spațiu pentru vestiar și loc de lăsat bagajul.Super voluntari și mesaje motivaționale.
Ce m-a dezamăgit la cursa asta sau păcat că n-a (mai) fost:Pentru prima dată de când particip (cred că sunt la a treia sau a patra participare, nu sunt tocmai sigură), nu au avut magnețeii de la final. Chiar îmi doream unul, să-l adaug la colecția de pe frigider.Nu am mai găsit alte obiecte de brand cum era acum câțiva ani un Gerard din pâslă de cumpărat. Startul pentru cros este atât de târziu. Fiind iarnă se și întunecă devreme și parcă-ți mai dorești așa o rază de soare măcar la start, înainte să te apuce noaptea pe traseu.Mi-a părut că au fost mai puțini voluntari ca în rândurile trecute 😔Poți să găsești aici traseul oficial al Gerarului 2019.
De-amu să mai vină și vremea frumoasă, nu de alta, dar să ne mai dezmorțim și cu un mers pe bicicleta.


Sursa imagini: Semimaraton Gerar
16. Bucurestiul de clestar - Jan 29, 2019 10:01:00 AM
Am plecat cu o oră și ceva înainte de startul cursei de sâmbătă, așa că am avut timp suficient să ne clătim ochii și să ne mirăm nespus de ceea ce a reușit să facă natura în doar trei zile de ploaie înghețată.

"Foto-reportaj"



















17. Gerar - inainte - Jan 25, 2019 9:26:00 PM
Weekend-ul a început bine cu o prelungire a codului galben, acum portocaliu, de polei în toată zona de sud a țării, inclusiv în București. Nu mă așteptam să ne bucurăm de cine știe ce soare orbitor pe cer și nici 20 de grade la umbră. Mai degrabă băteam spre o zăpadă pufoasă de vreo douăzeci și cinci de centimetri sau chiar spre un ger puternic pe la un -10 grade, cât să ne liniștească, doar e sfârșitul de săptămână cu Gerarul.
Am izbutit și am scos nasul pe ușă afară cât să-mi ridic kitul și să mă mai învârt pe ici pe colo, dar altfel a fost o zi de vorba aia.. nu lași afară un caine.Iar atmosfera din Poli era așa, puțin stranie. Lumină difuză din pricina ceții, zgomotul neobișnuit făcut de crengile împietrite de ploaia înghețată și în general lipsa oricărei viețuitoare. Un cățel, o cioară acolo! Nimic. Doar pustiu.Gerarul, alături de alte câteva concursuri de alergare de pe la noi, este pe lista mea de bifat aproape în fiecare an, de când m-am apucat eu ceva mai serios de treabă și când zic ceva mai serios mă refer, evident, la păstrarea unei constante, măcar o dată pe săptămână. Atmosfera e bună, demorțirea din timpul iernii e bine primită și apreciez foarte mult implicarea lor pe partea de mediu și responsabilitate socială. Cred că sunt printre primii care au renunțat la hârtia declarațiilor pe propria răspundere, care se completează de obicei înaintea evenimentelor de acest gen, în favoarea declarațiilor electronice. Plus că sacoșele lor minunate pentru kit-uri sunt făcute la Atelierul de pânză, un proiect de antreprenoriat social al asociației Viitor Plus – asociație pentru dezvoltare durabilă. Sacoșa mea a fost lucrată în aproximativ douăzeci de minute de Ioana în cadrul unui atelier social. Merci Ioana!😍
Mâine la 18:30 când se va da startul, o să mă prezint la cros, la proba de 10,8km, contrar obiceiului de a mă înscrie la semimaraton. Și poate că până la urmă, fără să știu, am făcut alegerea corectă. Îmi doresc un singur lucru, în rest sunt bine.Să nu-mi rup picioarele. 😁
18. Naveta - Jan 9, 2019 3:49:00 PM
Am făcut marți seară prima navetă în alergare de anul acesta. Mai puțin obișnuită cu versiunea care mă poartă pe propriile picioare și nu pe două roți turbate, am ales pentru cea mai friguroasă zi de ianuarie o variantă extrem de scurtă a traseului meu, care taie Bucureștiul în două pe la Unirii, Bibliotecă și mai departe Calea Vitan.
Am mai experimentat fuga de la serviciu până acasă de câteva ori, găsindu-mă ocazional în ipostaza de a mă ploua cu găleata tot drumul.În astea câteva ieșiri, află de la mine că am dezvoltat o adevărată aversiune pentru porțiunea situată între Curtea de Apel și semaforul din intersecția cu Bd. Unirii, precum și pentru porțiunea imediat de după fântâni înspre Bibliotecă Națională, parțial încă o bucățică din intersecția de după Bibliotecă (Unirii cu Mircea Vodă) și puțin mai departe pe trotuar și iarăși încă o secțiune de la intersecția Unirii cu Nerva Traian și până la intersecția cu Lucian Blaga/Calea Vitan. Vorbesc despre o serie de zone, de altfel minunate, frumos amenajate, cu spații generoase și care permit circulația liberă a pietonilor înspre unde văd ei cu ochii.
Da..
Doar că bucățile astea mirobolante sunt placate, printre altele, și cu un tip aparte de pavaj și gresie de exterior care alunecă teribil atunci când este ușor umedă de la ploaie, lapoviță, ninsoare, sau plânsetul unui copil care și-a pierdut jucăria. Ce vreau să-ți zic este faptul că alergarea mea ar fi fost de-a dreptul lipsită de evenimente în lipsa acestor bucăți de gresie! Mulțumită acestora - am lopătat cu spor și am bătut aerul cu aripile mult întinse în speranța apucării la o adică a unui punct decent de sprijin, până să mă prăbușesc de-a dreptul, în văzul tuturor și în mijlocul urbei, pe caldarâmul umed și rece.Nu, n-am făcut-o dacă te întrebai, dar nici mult nu mai aveam.A mai înseninat ziua și faptul că undeva în fața mea am mai identificat un alergăcios, zgribulit de cele minus 6 grade (simțite ca minus 11) și care m-a făcut să simt că nu sunt singura făptură care a scos nasul din casă/mașina pe vremea asta.
Să continuăm zic! 😎


Sursă imagine: Runliftmom
19. Planuri. Marete planuri! - Jan 8, 2019 9:56:00 AM
Vă zic din prima că 2019 a venit cu planuri mărețe. Pe lângă deja clasicele cifre din ultimii doi ani 10000 km de bicicletă și 1000 km de alergare, cifre pe care chiar sper să le ating de data asta, noul leat vine și cu dorința de a scoate un semimaraton sub 2 ore și un Ecomarathon (mai nou Ecorun) sub 7. Ore that is! 😅Având în vedere faptul că în cei doi ani în care am participat - ba a plouat cu găleata, ba a fost atât de frig că au intrat alergăcioșii în hipotermie pe ultima buclă, de au plecat de acolo inclusiv cu targa - zic că e un obiectiv realist în sine, sănătos și decent cel 7 ore.😁În altă ordine de idei - bicicleta ne va aduce și mie și lui significant other cele mai mari provocări perioada acesta - în primul rând brevetele Randonneurs care nu sunt chiar pentru cei faint hearted. În al doilea rând - ceea ce eu cred că o să fie monumentul de durere și ambiție de anul acesta – Paris-Brest-Paris, cei 1200km în 90 de ore din august. Și nu în ultimul rând - Dunav Ultra în 48 de ore, tură pe bicicletă de la vestul la estul Bulgariei, o aventură grozavă cu provocări de tot felul.
Pe toate le aștept cu nerăbdare și speranță că o să le termin în timp util.

Iar pentru că vorba lunga-i sărăcia omului, sa ne apucăm de treabă zic!


Sursă imagine: Seppo
20. Retrospectiva sportiva asupra lui 2018 - Jan 6, 2019 7:17:00 AM
2018 a fost furtunos și nu mă refer aici la partea meteorologica a lucrurilor. S-au întâmplat multe, cu toții am trecut prin numeroase încercări și aventuri și uite cum ușor ușor, spre final de an, am ieșit la liman.Din punct de vedere sportiv anul trecut nu a excelat, dar cu siguranță multe chestiuni au ieșit în evidență. Mi-a reușit din nou manevra cu timpul liber - a fost împărțit cu grijă între pasiuni astfel încât acesta să fie ocupat de fiecare în parte cât s-a putut. Le-am cultivat (pe ele pasiuni) astfel încât să se dezvolte frumos. Pentru mine 2018 a fost anul în care am început să pun bazele pentru nebunia care ne așteaptă în 2019 și am mers pe principiul care spune simplu - "cantitatea nu înseamnă neapărat calitate".Am alergat mai mult, am biciclit ceva mai puțin, am mers pe jos și am făcut drumeții de câte ori am avut ocazia, fără regrete și cu speranța că voi avea timp și în viitor măcar tot pe atât să mă ocup de ceea ce îmi place.Și pentru că finalul precum și începutul de an sunt întotdeauna mai melancolice, presărate cu retrospective fabuloase sau cu planuri fantastice, iată o scurtă statistică pentru anul ce tocmai s-a încheiat.
MoiAm însumat un total de 8932,7 kilometri iar aici sunt incluse atât turele cu bicicleta, alergarea, plimbarea și mersul rapid, bălăureala pentru rotunjirea cifrelor sau înotul prin ape străine (bine... bătutul apei). Dar să le împărțim pe căprării.
Bicicleta mi-a furat 343h 15m, timp în care am străbătut 7,615.6 km cu o diferență de nivel de vreo 41,365 m, asta cale de 180 de ieșiri cu bicicleta.Nu e rău, dar cu siguranță sunt cifre ceva mai mici față de anii precedenți, mai exact 90% din distanța biciclită anul trecut. Asta nu înseamnă că nu am vizitat iarăși o serie de locuri noi și minunate! Departe de mine acest gand. Dacă ar fi să rezum, cele mai importante ture au fost plimbările cu bicicleta prin țară, la brevetele Randonneurs, Dunav Ultra și călătoria cu bicicleta până în Grecia, via Bulgaria și Turcia.
Pe locul doi a fost alergarea pentru care am dedicat 81h 7m pentru cei 800.6 km pe muche fix! Diferența de nivel a fost pe la valoarea de 9,452 m și am avut aproximativ 97 de alergări.Dacă la bicicletă lucrurile sunt nici prea prea, nici foarte foarte – ei bine la alergare lucrurile s-au îmbunătățit semnificativ, și asta pentru că am alergat de două ori și ceva mai mult ca în 2017, ceea ce este extraordinar. Ei bine – și mai spectaculos este faptul că în general și viteza s-a îmbunătățit cu aproximativ 30-45 de secunde, în funcție de starea de spirit și alinierea planetelor sau a lunii.
Pe lângă toate acestea, mai sunt vreo 516.50 km care au fost străbătuți pe jos prin oraș sau în drumeții și nu-mi pare rău de niciun metru.
Significant other Bicicleta l-a purtat cale bătută de 7,819.0 km, preț de 359h 9m, în 187 călătorii, cu o diferență totală de nivel de 30,949 m.

Este de remarcat că a existat și un moment de alergare, cale de 5 km, străbătuți într-o ora și cu o diferență de nivel de 38m. Dar sunt 5 km în plus față de 2017 – când nu a fost niciunul.

De asemenea, significant other mai are și vreo 4,357 m în ape albastre de bazin sau mare, străbătuți în 1h 1m în 4 sesiuni de înot înregistrate. Restul au fost neînregistrate.
Acestea fiind spuse, trebuie să-ți zic că se anunță un 2019 extraordinar!😜
Sursa imagine: Wallpaper.wiki
21. La multi ani! - Jan 2, 2019 5:27:00 PM
Dacă a fost 1 ianuarie atunci:Ne-am trezit târziu. üAm biciclit cu spor vreo patruzeci și ceva de kilometri la tura de dez-sarmalizare a lui Mândruță. Întâlnirea s-a dat la intrarea în Herastrau la statuie. Mulți cunoscuți. Tineri, bătrâni, copii, puști, femei, bărbați, o mulțime pestriță gata să facă o dezmorțire pe cinste chiar după Revelion. Am ieșit prin Băneasa. S-a mers binișor până în Otopeni unde, după o pauză de regupare, am schimbat direcția spre Tunari, apoi spre București, intrarea dinspre Bulevardul Pipera. Trafic lejer, de vacanță, fără claxoane și fără nervi și dureri de cap.üDupă ce am înghețat suficient la pedale, ne-am retras în glorie spre vastele apartamentele pentru recuperarea caloriilor pierdute pe afară.üMâțe și șocâței.üFamily and friends.ü
Toate, nu neaparat în ordinea asta.Măcar de ar fi jumătate din zilele lui 2019 ca astazi. 😊Să pedalam cu bine!



22. Povestea plopilor albi de la Șotânga - Nov 15, 2018 3:59:00 PM
Sâmbăta trecută am fost la o acțiune de voluntariat alături de TED Adventure și de Plantăm fapte bune, tocmai la Șotânga în județul Dâmbovița. Recunosc că nu auzisem până acum de această comună, aflată la o distanță relativ mică de Târgoviște, oraș frumos pe care l-am vizitat de câteva ori pe două roți sau în alergare.
Nu știam la ce să mă aștept. Nu cunoșteam zona pentru că nu mă mai aventurasem prin partea locului niciodată și drept să-ți spun nici nu mai participasem în trecut la o plantare organizată. Da, am mai înfipt un copac în pământ acum mult timp, dar asta s-a desfășurat în grădina unei case, la șes, într-un substrat moale și afânat.
Era dezolant. M-am urcat alături de Claudiu aproape de culmea dealului care fusese repartizat către TED Adventure și echipei lor, la granița de sus a lotului. Priveam de jur-împrejur și în afară de arbuști solitari și puieți nu mai înalți de un stat de om, altceva nu prea zăreai în jur. Se mai vedea câte un arbore ceva mai răsărit, dar rara avis (pasăre rară)! În rest doar dealuri pleșuve. Defrișarea pusese stăpânire pe cât cuprindeai cu ochii dimprejur, drept pentru care nici pământul nu a mai avut răbdare și a luat-o la vale. Masiv!
Stăteam amândoi aproape de culmea dealului și pășeam cu atenție pe corpul alunecării, o sumedenie de ridicături pronunțate ce ieșeau de sub smocurile de iarbă rară și printre fisurile adânci ce străbătuseră hulpave pământul. Tot versantul era afectat.
Ne-am luat fiecare câte o lopată sănătoasă, o pereche de mănuși și ne-am pus în cap să ne îndeplinim planul de 20 de copăcei sădiți per echipă (fiecare echipă era formată din două persoane). Cum a mers treaba zici? Să spunem doar că am văzut cum planurile noastre se încalță cu șoșonii de alergare și-și fac vânt pe valea sâmbetei cu toate visele noastre de îndeplinire a targetului, exact în momentul în care am înfipt prima lopată în pământ. Bine! Înfipt e mult spus. Am zgâriat suprafața, iar lopata mai să-mi ricoșeze drept în plină figură. Exagerez evident, dar nu sunt chiar așa departe de adevăr. Pământul era atât de tare cum nu-ți poți imagina. Mi se părea că încerc să fac o gaură prin betonul din fața blocului și mă gândeam cu jind la cât de bun ar fi fost un târnăcop în condițiile date. Unul din noi să dea cu târnăcopul și să desțelenească solul, iar celălalt să evacueze ce s-a desprins. A fost un adevarat chin să sap prima groapă, astfel încât să respect un set de condiții minime de calitate – măcar treizeci de centimetri adâncime/lățime, cât să aibă loc să se prinda noul puiet ce-l puneam și speram să prindă viață la primăvară.La a doua groapă lucrurile au mers mai cu spor. Nu știu dacă a fost doar ambiția sau chiar a fost terenul mai aerat, mai „pufos”, dar parcă s-a înfipt mai ușor cazmaua aia. Planul B a fost simplu și ne-am ținut de el până la final – întâi săpam vreo două-trei gropi, mărunțeam pământul scos și-l pregăteam și abia apoi puneam câte un copăcel, să nu stea prea mult cu rădăcina la aer, la uscat. Și am făcut echipă bună. Într-un final, nu ne-am îndeplinit ținta de douăzeci de copăcei. La naiba, nu am reușit nici măcar jumătate, dar știm sigur că pentru fiecare dintre cei nouă puieți plantați, am trudit ceva, cât să facem niște gropi ca la carte, să mărunțim pământ suficient și să îi acoperim bine să le fie cald rădăcinilor la iarnă.Eram încă sus pe deal când grupul s-a strâns de pe unde era împrăștiat și s-au făcut ultimele poze, cele de final de plantare. Noi înca mai aveam fiecare câte un copăcel de îngrijit așa că am mai zăbovit puțin, cât să-i îndesăm pe respectivii în noua casă. Surpriza a fost să ne găsim și noi totuși în poza de final 😊.Au urmat o porție sănătoasă de sarmale, o friptură gustoasă, un castravete murat și o plăcintă cu mere, vorbărie cât cuprinde, zâmbete și voie bună și toate astea au pus într-un final capac trudei de peste zi, așa că drumul spre casă a fost mai degrabă sforăit cu poftă, decât cu căscat ochii pe geam afară.
Și-am încălecat pe-o șa și am plantat nouă plopi albi așa.

Sursă poze.
23. Poveste cu final neasteptat - Nov 1, 2018 11:15:00 AM
S-a întâmplat pe drum spre Gălbinași. Este un traseu clasic de antrenament pentru mulți dintre bicicliștii pe care-i cunosc. Asfaltul este bun, traficul cât se poate de subțire și în general, în afară de centură, nu sunt intersecții mari care să te deranjeze atunci când vrei să tragi puțin mai tare de tine, să faci un schimb la trena neîntrerupt, să ții o viteză constantă și să-ți animi puțin sângele prin vene.
În tura în care am plecat ieri dimineață, ieșirea noastră din București a coincis fix cu traseul despre care vă zic. O zi minunată de toamnă extraordinar de caldă, frunze colorate prin copaci, doar un vârf de vânt lateral față dar care nu incomoda nicicum, soare rotund și un cer de un albastru infinit. Toate ingredientele la locul lor, vă zic!
Am trecut repede de zona centurii care-mi provoacă dureri continue de cap, am intrat pe drumul pe care trebuia să-l ținem până în Oltenița și în general mă bucuram de moment.
Fiind atât de frecventat de bicicliști (nu cred să existe zi fără vreo două-trei grupuri organizate care să treacă pe acolo), evident că și localnicii s-au mai adaptat. Nu se mai miră nimeni când trece câte un individ cu echipament mulat și o cască colorată pe cap. Mulți te salută, îți fac cu mâna sau întind câte o mână să bată cupa cu tine. Mai ales copiii! Se joaca ei ce se joacă dar te zăresc de departe, cu ochi de vultur și când te apropii se îngrămădesc repede pe stradă, unul în spatele celuilalt cu mânuțele întinse și gura până la urechi, să bați cupa cu ei. Foarte drăguț! Câteodată le răspund la salut, câteodată nu. Depinde cât de stabilă mă simt în momentul respectiv pe bicicletă, cât de obosită sunt, dacă e trafic, dacă e vânt, dacă! dacă! dacă! O mulțime de condiții la mijloc – de cazul meu zic.Cred că trecusem de Plătărești când, într-una din localitățile din zonă, trei puradei s-au aliniat pe mijlocul șoselei cu brațele întinse și așteptând cu nerăbdare salutul obișnuit. Care, spre descurajarea lor nu a venit, dintr-unul din cele X motive enumerate mai sus. În schimb chiar i-am ocolit puțin pe micuți, să nu îi agăț cumva pe vreunul din ei în mers, să mai fac cine știe ce pocinog.
Nu trecuse și roata mea spate de ultimul dintre ei, când s-a auzit un glas de copchil, plin de năduf...„Da` bate fă cupa!”
Atât!




Sursa foto
24. Noroc? - Oct 31, 2018 5:46:00 AM
Zilele astea este o plăcere să mergi cu bicicleta la muncă. Frumos și călduț afară, culorile toamnei, briza ușoară de dimineață, aglomerația din mijloacele de transport, sudalme și claxoane de la un capat în altul al străzii, toate te îmbie să iei bicicleta de coarne și să pleci unde vezi cu ochii.
Ieri. Am plecat dis-de-dimineață cu gândul să ajung devreme la birou. Am întârziat. Mai aveam de făcut un comision, apoi traseul meu clasic spre serviciu e ușor ocolit astfel încât să evit zonele în care nu-mi face foarte mare plăcere să merg cu MTB-ul cel cu coarne late, așa că ajungerea târzie la birou nu m-a mai mirat nicicum.
Am luat doar un tricou cu mânecă scurtă și bine am făcut, căci vremea a fost caldă de la primele ore. Mâinile libere, răcoare prin plete, zâmbet pe figură, regina șoselelor.
Am pedalat cu spor toată bucata aceea de pe la Piața Muncii, unde șoferii au obiceiul să apese pedala de accelerație.. Am ajuns cu bine pe Decebal. Uite un trotinetist, uite un biciclist. Am mers împreună pe mai departe. Am depășit biciclistul la un moment dat și mă ațineam doar cu trotinetistul pe la semafoare și treceri de pietoni. Eu mă opream, el nu le vedea. Imediat ce am trecut de Piața Alba Iulia am întâlnit un alt biciclist și am mers frumușel tustrei până la Unirii. Bun drum, bună conduită în trafic. Biciclistul se oprea regulamentar la toate semafoarele, înainte de banda transversală și cât să vadă culoarea, semnaliza depășirile și mergea chiar bine. Trotinetistul era și el cu noi. Ba îl depășeam, ba traversa în viteză în zona semafoarelor, printre mașinile care veneau din toate părțile.„Poate e daltonist!”, mi-am zis.La Unirii, l-am pierdut din vedere pe bicilist, așa că am rămas ca tovarăș de călătorie cu trotinetistul de mai devreme. Am mers împreună înainte pe Splai, până când mi-a pierdut urma.
Ce voiam să vă zic de fapt... cred că eram pe la Piața Națiunilor Unite când "a bird shitted on me" la semafor. 😐
E de noroc?



Sursa foto
25. Zambet - Oct 30, 2018 6:20:00 AM
Se întâmplă ca în unele dimineți să mă trezesc suficient de devreme cât să ies la alergat. O jumătate de oră de dezmorțire prin IOR, cât să-mi pun sângele în mișcare și să mă pregătesc pentru o nouă zi. Spre surprinderea mea, astăzi s-a nimerit să fie una din acele zile în care somnul nu mă trage înapoi sub pătura caldă, așa că m-am trezit odihnită și cu mai multă energie ca de obicei. „Perfect!” mi-am zis.
*
Este un nene pe la vreo șaizeci și ceva de ani. Îl văd în fiecare dimineață în care mă trezesc suficient de pornită să ies din casă și să merg până în parc la zburdat în jurul lacului. Îl știu din vedere din urmă cu mai bine de doi-trei ani, când mă mai găseam ocazional la câte o alergătură, cât să nu uit cum se face și trebușoara asta. Dar na, știi cum e! L-am văzut azi o dată, peste o săptămână încă o dată, peste vreo alte câteva zile iar o dată și iată că mă obișnuisem cu prezența dânsului. Nu știu să fi făcut vreodată vreun gest de recunoaștere vreunul dintre noi, sau să schițăm vreun zâmbet sau un salut. Dânsul dădea impresia de om ceva mai morocănos. Eu aveam privirea lungă de om obosit. Nu păream foarte „compatibili” la socializat.
Îl vedeam de departe cum merge cu pas pornit și ușor apăsat, și-l urmăream cu privirea până când treceam prin dreptul lui mai departe, încotro alergam eu. Și nenea de care vă zic la fel.
În sfârșit!
Anul acesta am alergat ceva mai mult ca în alți ani, iar majoritatea sesiunilor au fost dimineața. Am început să mă reîntâlnesc cu nenea despre care vă spun. Tot așa merge, cu pas vioi și ușor apăsat, iar mina este aceeași, și-a păstrat-o. Nu pare un om foarte vesel. Dar de data asta am schimbat ceva.
Într-una din lunile de vară, după ce m-am întâlnit din nou cu dânsul la una din alergările matinale, am dat din cap în semn de salut. Eram aproape fără aer, plămânii parcă îmi ocupaseră tot spațiul din cutia toracică și s-ar mai fi umflat ceva dacă ar mai fi avut unde. Nu prea puteam să vorbesc în momentul acela, dar am dat din cap, de binețe. Nici nu știu ce m-a apucat. Am simțit că așa e bine și frumos să fac.
Întâlnirea din prima jumătate de lac a fost doar cu semnul meu. A doua jumătate de lac, a venit cu un semn de salut din cealaltă parte. Și a fost bine. Iar de aici lucrurile au tot evoluat. Au crescut și s-au rostogolit, zi după zi, astfel încât în prezent, de fiecare dată când ne întâlnim în parc, ne aruncăm câte un semn de salut din cap, un zâmbet și batem cupa. Îi mai zic bună dimineața printre pufăiturile alergării. Și zâmbește de fiecare dată.
*
M-am simțit plină de energie de la prima oră! Așa că am dat mâțele pe rând la o parte, în timp ce scotoceam de zor în zona de dulap unde stau de obicei hainele sportive, toate la un loc, claie peste grămadă, într-o brambureală de nedescris. Mi-am ales ce aveam nevoie, chiar prea multe dacă stau să mă gândesc bine, m-am echipat repede și după o hidratare cum se cuvine și o smotoceală scurtă aplicată uneia dintre pufoase, pe-aci ți-e drumul!Am eu un traseu clasic perfect pentru alergările matinale. Mai retras, mai mult prin parc și printre blocuri, interacționez destul de puțin cu animația străzii de dimineață.
M-am întâlnit cu nenea din poveste. Astăzi, după ce am bătut cupa, mi-a urat o zi bună și mi-a trimis un zâmbet din ăla de bunic cumsecade, zâmbet d-ăla de-ți umple inima de bucurie.

Am alergat mai departe spre casă cu un zâmbet mare pe față.